Si in sfarsit, s-a terminat!


Primul mondial pe care l-am vazut, din care sa si incep sa inteleg ceva cat de cat, a fost cel din 2002 Korea & Japonia. Anii au trecut rapid de atunci iar peste noi au mai trecut cateva mondiale, unele avand si ele controversele lor. Lumea a cam uitat ca in 2010 una dintre controverse era nivelul de siguranta din Africa de Sud, ulterior in 2014 a fost o controversa si mai mare si anume faptul ca o tara saraca precum Brazilia nu poate investi in infrastructura sportiva si in stadioane cand oamenii le mor de foame si se scufunda in saracie (cumva cam ca in Qatar dar acolo era vorba de exploatare) Au urmat cele pe care si mai tanara generatie incep sa si le aminteasca si sa le constientizeze, Rusia in 2018 si Qatar in 2022 au avut si ele partea lor de controversa care au aprins spiritele internautilor. Cumva este si normal si absolut deloc o coincidenta acest fapt, tocmai pentru ca toti razboinicii de tastatura si activistii au capatat glas prin puterea internetului si a retelelor sociale. 

Si iata-ne fratilor in editia din 2026 pe care este clar ca o putem incorona ca si campioana controverselor la ani lumina in fata oricarei alte editii, pe buna dreptate totusi!

Asa la o scurta recapitulare America ne-a oferit interdictia unor arbitri de a intra in tara pentru a oficializa meciuri, interdictia unor suporteri de a intra in tara, preturi absolut astronomice ceea ce a dus la o specula care i-ar face invidiosi si pe cei care vindeau bilete in fata la Patria pe vremea impuscatului. Sa nu incepem sa vorbim de preturile transportului, mancarii si bauturii pentru ca ne ingrozim. Culminam cu interventia lui Donald Trump in favoarea lui Balogun, un gest care a lasat adanc o pata pe acest mondial si mai mult decat atat, a aruncat si cu benzina pe o capita de fan care si asa era plina de paie, aceasta fiind FIFA prin capetenia sa Infantino si posibila sa dragoste pentru coruptie, bani si...Messi.

Dar poate că nici prețurile, nici vizele, nici intervenția politicului în deciziile sportive nu reprezintă cel mai urât lucru pe care ni l-a lăsat acest Campionat Mondial. Toate acestea sunt grave, fără îndoială, însă există ceva și mai apăsător pentru omul care iubește cu adevărat fotbalul: felul în care internetul a reușit să distrugă aproape complet plăcerea de a urmări sportul rege!

Timp de mai bine de o lună, fiecare influencer, creator de conținut, vânzător de iluzii, specialist în nimic și analist de ocazie s-a transformat subit într-o autoritate în materie de fotbal. Oameni care nu au văzut un meci întreg în viața lor, care nu pot numi trei jucători dintr-o echipă fără să deschidă Google și care confundă mijlocașul defensiv cu fundașul central au început să ne explice cine este cel mai mare fotbalist din istorie.

Messi este cel mai bun. Ronaldo este un prost. Ba nu, Ronaldo este cel mai bun, Messi a fost ajutat. Ba unul a câștigat singur, ba celălalt a fost cărat de echipă. Ba trofeul acesta validează o carieră, ba o eliminare șterge douăzeci de ani de performanță. Și totul este spus cu siguranța omului care nu cunoaște suficient de multe încât să-și dea seama cât de puține știe.

Nu mai există nuanță. Nu mai există admirație pentru doi fotbaliști uriași care au definit aceeași epocă în moduri complet diferite. Trebuie neapărat să alegi o tabără, să-l divinizezi pe unul și să-l desființezi pe celălalt. Nu poți spune că Messi este un geniu fără să apară cineva care să-ți explice că Ronaldo muncește mai mult. Nu poți admira mentalitatea lui Ronaldo fără să fii informat că Messi are mai multe pase decisive, driblinguri reușite sau contribuții la construcția atacului începând cu minutul 17 al meciurilor jucate într-o zi de marți.

Fotbalul a fost transformat într-un război între două fan-cluburi care seamănă din ce în ce mai puțin cu suporterii și din ce în ce mai mult cu niște secte.

Iar când scandalul Messi–Ronaldo nu mai produce suficiente vizualizări, sunt scoase la înaintare statisticile. Goluri, assisturi, șuturi, pase progresive, recuperări, expected goals, expected assists, atingeri în careu, distanță parcursă și alte zeci de cifre care ar trebui să ne ajute să înțelegem jocul, dar care au ajuns să-l înlocuiască.

Statistica este utilă. Uneori este chiar indispensabilă. Problema apare atunci când omul nu se mai uită la meci, ci doar la tabelul de după meci.

Fotbalul nu este Excelul unui corporatist. Nu este un grafic și nici un videoclip de 15 secunde cu muzică dramatică pe fundal. Un jucător poate face un meci extraordinar fără să înscrie și fără să ofere o pasă decisivă. Poate să deschidă spații, să tragă după el doi adversari, să încetinească jocul când echipa are nevoie să respire sau să-l accelereze când simte că adversarul se clatină. Poate să câștige o partidă printr-o mișcare pe care statistica nici măcar nu știe unde să o înregistreze.

La fel cum un fotbalist poate marca două goluri și, cu toate acestea, să fi jucat slab timp de 85 de minute.

Ca să vezi lucrurile acestea trebuie, însă, să urmărești meciul. Nu rezumatul, nu compilația, nu reacția influencerului preferat și nici fotografia cu nota primită într-o aplicație. Trebuie să stai acolo timp de 90 de minute. Uneori trebuie să suporți și un meci prost, fiindcă fotbalul nu a fost niciodată obligat să-ți ofere spectacol permanent.

Aici cred că s-a produs ruptura. O generație crescută cu derularea degetului pe ecran nu mai are răbdare să lase un meci să se construiască. Dacă în primele zece minute nu există gol, scandal, dribling sau o imagine care să poată deveni meme, partida este declarată plictisitoare. Dacă un jucător nu produce o cifră, este declarat inutil. Dacă o echipă joacă prudent, nu mai discutăm despre tactică, ci spunem că „nu vrea să joace fotbal”.

Numai că și a te apăra este fotbal. Și a suferi este fotbal. Și a încerca să supraviețuiești în fața unei echipe mai bune este fotbal. Uneori, cea mai frumoasă poveste nu este spusă de formația care are 70% posesie, ci de cea care rezistă cu ultimele puteri și găsește o singură ocazie în minutul 89.

Asta era magia Mondialului. Pentru câteva săptămâni apăreau țări despre care publicul larg nu știa aproape nimic. Jucători necunoscuți deveneau eroi naționali. Echipe mici își depășeau limitele, iar milioane de oameni urmăreau împreună aceeași poveste. Nu conta întotdeauna cine este „GOAT-ul”, cine are cele mai multe contribuții sau ce valoare de piață are fundașul dreapta. Conta că mingea era rotundă și că, pentru 90 de minute, orice părea posibil.

În 2026 am primit, în schimb, un produs. Unul gigantic, scump, umflat artificial și ambalat pentru sponsori, platforme și oameni care trebuie să producă permanent conținut. Am avut 48 de echipe, 104 meciuri și senzația că organizatorii nu s-au întrebat nicio clipă cât fotbal poate digera publicul, ci doar cât fotbal poate fi vândut. Extinderea turneului a produs mai multe partide, mai multe reclame, mai multe bilete și mai multe oportunități comerciale, dar nu neapărat mai multă emoție. Formatul cu 48 de echipe a fost criticat inclusiv pentru problemele sale de echitate și pentru traseele complicate create de calificarea celor mai bune echipe de pe locul al treilea.

Peste toate acestea au venit erorile de arbitraj, deciziile greu de explicat, interminabilele discuții despre VAR și eterna bănuială că regulile nu sunt chiar aceleași pentru toată lumea. Cazul Balogun a făcut ca această bănuială să nu mai pară doar paranoia suporterului. În momentul în care președintele țării gazdă poate suna conducătorul FIFA pentru a cere reanalizarea unei suspendări, nici măcar nu mai contează dacă decizia inițială fusese bună sau greșită. Simplul fapt că un asemenea telefon a existat este suficient pentru a murdări competiția.

Fotbalul a supraviețuit mereu corupției, politicului, conducătorilor dubioși și organizărilor dezastruoase. Probabil că va supraviețui și algoritmilor. Dar este din ce în ce mai greu să mai găsești bucuria simplă de altădată printre certurile despre Messi și Ronaldo, statisticile folosite fără context, teoriile conspirației, reclamele și părerile urlate de oameni care au descoperit fotbalul marțea trecută.

Poate că nu turneul în sine a fost lipsit complet de momente frumoase. Au existat meciuri bune, surprize, jucători care ne-au amintit de ce iubim sportul acesta și povești pe care probabil le vom ține minte. Dar, privit în ansamblu, Mondialul din 2026 a părut mai puțin o sărbătoare a fotbalului și mai mult o demonstrație despre cât de eficient poate fi exploatat.

Așa că da, în sfârșit, s-a terminat.

S-au stins luminile, influencerii își vor găsi în curând alt subiect despre care să se prefacă experți, iar războiul Messi–Ronaldo se va retrage temporar în comentariile de pe TikTok.

Noi, ceilalți, ne putem întoarce la fotbal.

La meciurile de campionat într-o seară ploioasă. La deplasări. La tribune. La înjurătura scoasă după o ratare incredibilă. La golul care te face să sari din scaun fără să te întrebi ce valoare a avut XG-ul fazei. La jocul imperfect, nedrept, uneori plictisitor, alteori magnific, care ne-a făcut să ne îndrăgostim de el înainte ca internetul să încerce să ne explice cum trebuie să-l privim.

Pentru că fotbalul nu are nevoie de influenceri care să-i decidă istoria.

Are nevoie doar de oameni care chiar se uită la el.



Lok'Tar Ogar!


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacii si Romanii

Sacrum Profanum

Sempre Chivu!