Il Luce
Exista oameni care nu mor atunci când pleacă ci mor încet, în noi, în tăcerile noastre, în regretele pe care nu le mai putem repara.
Mircea Lucescu a fost unul dintre acei oameni.
Un nume care, în Turcia, în Ucraina, în Italia, era rostit cu respect…aproape cu reverență.
Un constructor de echipe, un strateg, un profesor al fotbalului.
Dar acasă…acasă a fost pus la zid.
Prea bătrân, prea depășit, prea mult „Il Luce” pentru o țară care nu mai știa să-și respecte lumina.
L-am criticat, l-am întors pe toate fețele, l-am judecat ca pe un străin, de parcă gloria lui nu ne aparținea și nouă, de parcă fiecare trofeu ridicat de el în lume nu purta, undeva ascuns, și un colț de tricolor.
Și totuși, s-a întors! S-a întors la națională, nu pentru bani, nu pentru glorie, ci pentru ceva mai greu de explicat…pentru o ultimă luptă!
Pentru un vis pe care îl mai purta încă, chiar dacă noi îl abandonaserăm de mult: Mondialul.
A încercat…cu ce a avut, cu cine a avut, cu o generație care nu mai știa ce înseamnă greutatea unui tricou al Naționalei.
Și poate că, undeva, era scris altfel.
Poate că ar fi fost prea frumos, prea poetic, ca Il Luce să ne ducă din nou la un Campionat Mondial, să închidă cercul exact acolo unde durerea a început.
Nici fotbalul, nici viata nu sunt poezii. Sunt crude, sunt nedrepte si reale…poate prea reale.
După meciul cu Turcia, nu s-a pierdut doar o calificare, s-a stins ceva. Nu doar în El ci si in noi.
Pentru că, odată cu acel fluier final, parcă s-a închis și ultima ușă către o epocă în care România încă mai visa.
Iar Il Luce…a plecat cu acel vis în suflet.
Și poate cea mai dureroasă ironie rămâne asta:
că omul pe care l-am contestat cel mai mult acasă a fost, de fapt, unul dintre cei mai respectați români din lume.
Nu l-am pierdut atunci când nu ne-a calificat, nu l-am pierdut atunci cand a plecat spre ingeri, l-am pierdut în toți anii în care n-am știut să-l apreciem.
Și acum…nu ne-a mai rămas decât regretul…Și un nume…
Il Luce.
Lok'Tar Ogar!
Comentarii
Trimiteți un comentariu