Când câștigi ești a tuturor, când pierzi ești doar a mea!

 



Marți și Miercuri au fost două zile ploioase, mohorâte, genul ăla de zile în care vrei doar să stai în casă, să numeri bani, să te uiți la filme și să dormi. Cu toate astea, știam că miercuri seară soarele va răsări, cu toții vom zâmbi și ne vom bucura.

Acum este joi, mă uit pe geam afară, încă sunt nori dar ploaia s-a oprit, cu toate astea în suflet plouă...și încă ce plouă...

Fără absolut nicio altă introducere spun doar că poza cu Lautaro este descrierea absolut perfectă a ceea ce se află în momentul asta în sufletele noastre ca și fani Interisti. 

Ceea ce ar fi trebuit să fie o seară de vis iată că s-a transformat rapid într-o seară a neputinței și a deznădejdii.

Cum s-a întâmplat asta și cum s-a ajuns aici? Nu înțeleg, nu pot să înțeleg. 20 de minute după meci rămăsesem cu o privire golașă încă în imposibilitatea de a înțelege. 

Ce pot să spun este că meciul nu s-a pierdut în Madrid, meciul s-a pierdut în partida din tur unde Inter ar fi trebuit să o decimeze pe Atletico (care făcuse doar act de prezență) cu cel puțin 3-0. Însă băieții noștri nu au făcut decât să se întreacă în ocazii care mai de care mai spectaculoase fără ca tabela să se miște vreun pic. Avantajul din tur a fost minim dar just, Inter meritand victoria pe deplin în față unui Atletico care nu avusese șut pe poartă.

Datorită unui tur de excepție, un sezon extraordinar până în punctul asta, datorită unei așezări exemplare în teren, un masterclass al lui Inzaghi, dar și după performanța europeană din sezonul trecut, iată că în sfârșit presă sportivă începe să își arunce o privire spre Italia după foarte mult timp de seceta. Inter devine o favorită la trofeul UCL, cetățenii încep să realizeze că există și alte echipe înafara de Manchester City și PSG și ce echipe chiar. Să o vezi pe Inter cum joacă este chiar o plăcere, cu o singură excepție.

Indiferent de locul din clasament orice echipa are într-un sezon, acel "cel mai prost meci al sezonului" și din păcate la noi a venit în cel mai prost moment cu putință, returul de UCL în față lui Atletico.

Ceea ce s-a jucat pe teren aseară din partea lui Inter, în special în repriza a două, nu a fost fotbal...a fost autosabotaj. Este absolut inadmisibilă abordarea echipei de aseară. O echipă fricoasă, o echipa fără nicio idee de joc pe fază ofensivă, o echipa care a vrut să protejeze un scor de 1-1. 

Sigur, au existat două șanse prin Thuram și prin Barella să ne desprindem însă mingea, din nou, nu a vrut să intre. Schimbările lui Inzaghi au venit târziu și neinspirate. Păi de ce îl scoți pe DiMarco? De ce îl scoți pe Barella? De ce îl scoți așa târziu pe Thuram care nu a făcut mai nimic?

Îmi pare rău că în momentul în care l-am vzt pe Sanchez că întră am știut că vom pierde. (nu că am ceva cu el dar mi se pare că e bad omen) iar momentul când am văzut că am ajuns la penalty-uri, deja zisesem Sanchez și Lautaro or să rateze...și din păcate așa a fost. Personal îmi place la nebunie de Lautaro, clar e preferatul meu din echipă însă el NU este un executant de penalty uri! Dacă eram Inzaghi îl puneam să tragă ultimul. Mi se pare absolut inadmisibil să nu poți să tragi măcar pe poartă. Din păcate a intrat aseară într-un club select de jucători a căror execuție de la 11m a trimis mingea undeva pe lună.

Prestația de aseară este rezultatul a celor 75 de puncte din campionat, a avansului în față contra-candidatelor Juventus și Milan și a băncii subțiri. Titularii de baza au fost obosiți, storși de energie, fără absolut niciun pic de creativitate și vitalitate iar rezervele nu se pot ridică la înălțimea titularilor mai ales într-un meci cu miza.

Atletico Madrid a știut să își facă jocul, a prestat senzațional, au luptat până la final și au mers mai departe. Nu au fost mai buni decât noi dar ne-au prins într-o pasă proastă și ne-au spulberat, cam cum ar fi trebui să facem noi în tur când i-am prins noi într-o pasă proastă.

Iată că Inter s-a urcat în avionul spre casă alături de Lazio și Napoli astfel Italia marcând un moment rușinos neavând nicio echipa în sferturi după ce anul trecut a avut 3.

Personal, mâhnirea mea este imensă și nu doar pentru că am fost eliminați după o prestație jalnică ci pentru că știu ce ne așteaptă mai departe și ce urmează în sezonul viitor datorită problemelor financiare.

Dar așa este fotbalul, cu urcușuri și coborâșuri. Victoriile sunt mai dulci după perioade triste iar fericirea este mai mare. Pentru că dacă voiam să fim etern fericiți dar să nu simțim niciodată fericirea cu adevărat, am fi fost fani Real sau Bayern, insa destinul ne-a ferit.

Bineînțeles că după finalul meciului dar și astăzi, presa dar și cetățenii, au umplut-o pe Inter de ironii și s-au dezis imediat de clubul italian, asemeni unui copil care găsește o nouă jucărie și o aruncă pe cea veche. Însă noi, Interistii adevărați, nu suntem nici cetățeni, nici presă, noi suntem fideli și ne iubim clubul și la bine și la rău și după cum spunea Hector în filmul Troia din 2004: 

"All my life I've lived by a code and the code is simple: honor the gods, love your woman and defend your country. Troy is mother to us all. Fight for her!"

Principiul e același! Forza Inter!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Dacii si Romanii

Sacrum Profanum

Sempre Chivu!